Uncategorized

Pauză. Respiră…!

Te-ai gândit vreodată ca nu poți să câștigi fără să pierzi altceva în schimb? Nu e vorba de bani. Hârtiile alea colorate nu au nici o legătură aici. E vorba de oameni. De sentimente. De momente. De trăiri. De acele prinderi de mană care îți ating instantaneu inima. Despre astea e vorba. De clipele alea care te fac să te ridici de jos fără absolut nici o frică. Acum, când nu mai ai nimic de pierdut. Poate doar încă niște ani în drumul asta nebun de unul singur, dar care oricum e mai bine așa decât cu un om nepotrivit langă tine.

Simt durerea oamenilor poate prea mult și prea adânc în mine. Dar asta nu mă face să mă întreb care e rolul meu și când se termină în viața lor. Nu toți suntem niște actori de la Hollywood. Nu toți pot să-și definească viața așa cum ar vrea ei să o trăiască și asta e o prostie că o trăiesc degeaba. La ce bun dacă nu poți să faci ce vrei, când vrei și cu cine vrei? Am alergat de nebun după o dragoste nocivă și care m-a pus în genunchi. Că eu, ca un idiot, ascultam doar ca să răspund și nu ca să înțeleg! Și mare defect mai e acel lucru când te lași condus de sentimente! Când lași emoțiile sa pună stăpânire pe tine ajungi instant o pradă de război. Numai dezbini și cucerești. De asta e mai bine să pui punct și nu virgulă în viața ta. De asta ai nevoie să stai singur. Sa înveți sa te bucuri de parfumul acelei roșcate de pe stradă, de liliacul care a înflorit în fata blocului sau de o cafea pe o terasă însorita cu un prieten dupa o zi încărcată la birou. Asta e fericire. Și totuși, care e prețul?

image

///

– Ce faci? am întrebat eu.
– Mănânc cireșe! a răspuns ea.
– Îți plac? am întrebat de dragul conversației.
– Da! Îmi placi! a răspuns ea râzând.

Atunci am înțeles că ea e pentru mine acel oxigen pe care îl caut de ceva timp. Nu pentru că mă place. Doar pentru că mă face să râd până uit de mine. E o nebunie de femeie. Matură, dar care mereu îmi  zâmbește. Serioasă, dar care mereu știe să arate că îi pasă și că dacă ea a făcut un pas, eu pot să fac restul de nouă zeci și nouă! Poate că așa ar trebui să fie scrisă definiția iubirii. În doi. Râzând. Cu multe hohote. Fără teamă că se termină totul în noaptea asta sau peste zeci de ani. Pentru că atunci când simți te bucuri și orice mesaj, orice rând îți pare plin de sens. Orice conversație, chiar și de două zeci de secunde pare vie și plină de viață. Până și acea piesă pe care o detestăm pare așa bună și te duce cu gândul la acel om și modul cum îți cântă seara în telefon când iasă de la duș. Prea puțini o fac însă. Prea puțini se bucură. Prea puțini mai apreciază acele vorbe și le transformă în fapte. Unii se opresc la plăceri carnale. Uită să trăiască dezbrăcati de haine și să povestească fără să mai impresioneze. Să fie ei. Și se pierd printre petalele acelor trandafiri plini de spini. Ca o ultimă noapte de dragoste. Fără scuze inutile și vinuri roșii care pătează. Dar cu mult rose. Și multă apă. Că astea ne dau viață. Acum suntem prea tineri ca să murim bătrâni. Suntem prea prinși în încătușarea privirilor pline de sentimente contradictorii care se ceartă în timp ce noi ne ținem de mână pe acel câmp de rapiță. Ea încă nu mă crede când îi spun că e tot ce eu am. Și nici eu nu o cred când ea îmi spune că suntem perfecți împreună.  Tu de ce îmi zâmbești? Ce vrei să iei din viața mea? Așa îi spun mereu și ea nu se poate opri din râs. Ghinion că nu cred în dragoste la prima vedere. Că dacă ar exista, cu siguranță că asta ar fi acea dragoste. Pauză. Respiră…

 || Jurnalul unei iubiri pierdute ||

///

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s