Uncategorized

sufletul meu

E un text fără intro. Și e un text de care pudici au să fugă.

///

Era o idiotenie să n-o iubesc! Era zambetul meu de dimineata, dar si cel mai frumos gand de cu seara. Vorba aia: mi-a intors tot metabolismul pe dos! Un altfel de frumos. O EA asa cum rar mai intalnesti. Si cand o intrebam ce vede, mai mereu imi raspundea: sufletul meu! Iar eu ca un prost, priveam in gol, pierdut in frumusetea ochilor ei. Ca nu te simti barbat cu niste țâțe, un cur sau o pizdă. Te simți bărbat când intelectualul ei îl pune la colț pe al tău. Când ea râde la orice prostie pe care tu o faci, dar nu râde că ești un dobitoc încălțat. Ea râde că se simte bine cu tine, că tu o faci să se simtă așa, că tu ești ceea ce oamenii consideră nebun de legat sau mai simplu… retard!

O mică fată ar spune Chirilă prin piesele lui. Așa era ea. Așa arăta când se cuibărea dimineața în brațele mele și îmi spunea cu vocea ei pițigăiată să arunc un picior peste picioarele ei. Când brusc se întorcea cu fața la mine, mă privea timp de câteva secunde bune cum stăteam ascuns printre așternuturile albastre, ca mai apoi să înceapă atacul. Da, atacul! Și mă gâdila pe unde apuca și cum apuca. Pentru că știa că, chiar dacă detest lucru ăsta, pentru ea am să râd. Și rădeam cu gura până la urechi și o rugam să înceteze. „Sau ce Dan? Crezi că nu pot să mă apăr de tine?”.

Azi am primit o scrisoare. Simplă. Banală. Câteva rânduri înșiruite.

„Am înțeles că trebuie să te las, că trebuie să fug, că trebuie ceea ce nu trebuie. Urăști cuvântul ăsta! Trebuie! Acuma îl urăsc și eu. Nu există trebuie! Așa îmi tot repetai. Uite că acuma îl urăsc pentru că… trebuie! Doi mici și totuși oameni mari! Doi nebuni în paradisul lor. Dan, ai avut dreptate! Câștigă cel care pleacă primul. Nu există un premiu de popularitate. Nu există locul doi și nici nu există un alt dans mai frumos ca al nostru.

PS: mă bucur că ți-ai cumpărat alte pijamale! Chiar îmi plac pijamalele tale. Încă dorm noapte de noapte în ele!”

///

Ce aș putea spune când totul se termină pentru că EA are o frică atât de mare? Ce aș putea spune când omul care te-a învățat să dansezi iar într-o bucătărie, fără o piesă, cu mâinile strânse pe corpul ei, cu părul ei peste fața ta, hotărăște să plece? Nu vreau să mă judec, însă dansul ăla… e bestial! Obiceiuri, metehne, vorbe și gesturi de mult uitate. Fără întrebări puerile. Fără alte obligații. Fugim de viață sau viața fuge de noi? Cert e că nici una. Trăim cum vine și luăm totul la pertuu. Că dacă nu o futem noi, cu siguranță ne fute ea pe noi. Da, de viață vorbesc!  Totuși… cu ce am greșit, sufletul meu?

PS: ador oamenii ce încă trimit scrisori scrise pe hârtie!

Standard