Uncategorized

Zâmbete de fericire

Ani la rând am fugit. Când de mine, când de alții, când de singurătate, dar mai ales dintr-o relație în alta. Fără pauză. Fără puncte în care să-mi mai trag și eu ca omul respirația. Nu mă înțelege greșit. Nu regret nimic. Am avut momentele mele bune în care am crescut. Și nu regret nici nopțile alea când, pierdut prin așternuturi, am adunat momente de neuitat. Și nu erau de fericire. Erau doar clipe în care știai că trebuie să pleci. Că trebuie să te ridici, să te îmbraci și să… fugi! Iar la lucru ăsta sunt cel mai bun cred. În viața mea, am adorat în nenumărate dimineți siluete ce se vedeau magic în acea lumină ce pătrundea prin draperie de afară. Mi-am păstrat credința în bunătate prin zâmbetele schițate pe chipurile lor. Mi-am păstrat gândurile prin simpla lor prezență acolo. Și Doamne Ajută că n-am fost unul din ăia care să ducă lipsă de prezență feminină în viața lui. Ani la rând am fost un prizonier al dorințelor carnale, însă niciodată nu am putut să văd efortul unei femei de a fi lângă mine drept suma interesului ei pentru persoana mea. Iar ele, chiar dacă marea lor majoritate au fost tăcute, nu au fost oarbe și nici proaste.

d91a80e3815218836164e06d2f872dce

//

– De ce ai plecat? am întrebat cu gândul că poate acum e pregătită să-mi recunoscă adevărul;

– Am făcut ce a fost mai bine pentru tine! Ți-am dat spațiul de care aveai nevoie. Am preferat să nu te închid în mine. Și am preferat ca acum, când m-am reîntâlnit cu tine, să pot să zâmbesc și să râd cum o făceam noi doi în acele vremuri…

– Ha! Mișto ideea asta a ta. Să pleci fără un bilețel, fără să-mi spui du-te dracului sau orice altceva. Laș e cuvântul pentru tine, nu crezi? și tâmpitul din mine spera să zică da!

– Hmmm… nu cred! Laș poate că ești tu când ai sperat că dacă mă îndragostesc am să rămân lângă tine ca un câine fidel lângă stăpân.

– Tu mi-ai spus mie următorul lucru când ne-am întâlnit în acel magazin pentru prima dată. Îți mai amintești? Uite cum functionează universul ăsta: ne întâlnim aleator în diferite stări, ne îndragostim sau poate doar iubim în tăcere, iubim și suntem răniți până când suntem ăia care trebuie să fim sau poate până când se termină totul. Acum sunt aici. Sunt în fața ta și-ți spun că nu te iubesc. Nu până când nu știu, până când nu te ating, până când nu ador, nu până când… se termină totul. Și dacă ți-aș fura un sărut de pe acele buze superbe, în oasele mele tot nu s-ar simți parfumul iubiri tale.

– Știi ce ai tu acuma?

– Ce?

– Răbdare! Iar răbdarea e dragoste! Ăsta e defectul tău! Ai răbdare cu oamenii care nu te iubesc și îi grăbești pe cei care te iubesc. Eu nu te-am iubit atunci. Eu te-am adorat. Am preferat să te văd cocoțat acolo sus ca pe o statuie pe care se cacă ciorile. Am preferat lucru ăsta că tu nu erai pregătit să-mi oferi răspunsuri la întrebările mele. În schimb erai pregătit pentru o familie, iar eu nu eram…! Și adevărul e că toți îmi spuneau că ești o „mână moartă”, că vezi Doamne ești un sensibil ce scrie despre dragoste, un idealist în lumea lui, că ești de modă veche, că tu poți multe, dar în același timp refuzi să și faci enorm de multe… și uite așa m-am îndrăgostit de tine. Iar în dimineața aia ai fost omul lângă care am visat că o să-mi petrec o viață întreagă! Dar tocmai pentru că te-am găsit după atâta timp mi-a și răspuns la întrebarea numărul unu din viața mea. Și atunci am plecat!

– Ce?

– Știu că ai ieșit în fugă după mine, dar era prea târziu. Aveai prosopul ăla roșu pe lângă tine. Cred că nici tu nu te-ai așteptat să fug așa tiptil când tu te-ai dus la duș. Am plâns câteva nopți și mai apoi mi-am revenit. Nu te-am uitat. Omul ăla care l-ai văzut în aeroport luna trecută o să-mi fie soț. Am venit aici să mă dezlegi. Să mă lași să plec liniștită. Să îmi dai drumul. Asta vreau de la tine! Nu mai vreau să mă gândesc cu ar fi fost dacă noi am…

– Vreau să pleci! Liniștită! O să te îmbrățișez dacă vrei la ușă, dar vreau să pleci! Pentru că aici nu o să găsești ceea ce tu cauți! Iar eu, în tine, nu o să găsesc niciodată ceea ce caut.

//

E o diferență mare între pe cine iubim, cu cine rămânem și pentru cine suntem destinați să fim. Iar această diferență se vede în timp. După ce tragi acea linie. „Lasă-mi brațele să-ți fie casă și inima mea o să-ți fie mereu scut. De azi înainte lasă-mi diminețile să se bucure de roua sărutului tău pătimaș și-am să-ți fiu gândul tău cel mai frumos.”. Așa i-am spus în acea dimineață. Suntem oameni maturi. Sau cel puțin vreau să cred lucru ăsta. Suntem oameni ce știu cât de lungă le este „plapuma”, dar uneori acele cicatrici ne lasă urme greu de imaginat. Și nici un chirurg de pe acest pământ, oricât de priceput ar fi el, nu o să poată să ne închidă acele răni. Totul ține de noi, de ce facem noi, de cine suntem noi, de cum ne comportăm noi, dar mai ales… de cine ne iubește pe noi! Pe noi ăștia ce ne gândim și ne răzgândim când vine vorba să iubim. Pe ăștia ce nu-și permit să mai „sângereze” în fața oricui. Pentru noi, „Adio, dar rămân cu tine!” nu există. Noi, mai ales când suntem goi, încă știm să zâmbim. Dacă mai crezi că textul ăsta are vreo legătură cu sexul sau cu deprimarea să nu-l mai citești! Singura lui legătură e cu acea conexiune pe care o căutăm ani la rând și când o găsim… fugim! Cu zâmbete de fericire pe chip fugim cât putem de tare de locul ăla, de omul ăla, de noi și de tot ce ne leagă de trecutul ăla. Că o privire leagă mai multe ca o mână sau un cuvânt spus. Că acea culoare a sufletului se vede mai ales atunci când nimeni nu te privește atent. Că noi, bezmetici cum suntem, vrem multe și credem în multe, dar când le avem uităm cine suntem!

 

 

Anunțuri
Standard