„Inca iubesc oamenii aia pe care ii iubesc, chiar daca traversez strada ca sa nu ii intalnesc!”
Uma Thruman
//
Intr-o zi ai sa-ti gasesti puterea sa te ierti pentru trecutul tau. Intr-o zi ai sa poti sa ma ierti pentru tot ce nu ti-am zis. Intr-o zi ai sa poti sa ma ierti pentru tot haosul ala din sufletul tau! Si tot intr-o zi o sa ne reintalnim si ai sa ma privesti ca si cum nici o zi nu ne-a despartit, dar ai sa intelegi de ce am plecat fiecare pe drumuri separate.
Intr-o zi nu o sa ai toate raspunsurile si nu ai sa intelegi tot ce se intampla. Intr-o zi ai sa fi „casa” unui alt suflet. Intr-o zi o sa iti amintesti toate noptile zi zilele cand credeai ca tu poti sa duci orice. Intr-o zi poate o sa gasesti ceea ce cauti, sau poate ca nu. Intr-o zi poate ai sa gasesti ceva mai bun.
Intr-o zi ai sa iti doresti sa faci totul si totusi nimic intr-o duminica dupa-masa. Intr-o zi poate ai sa te rogi pentru iertare oamenilor ce si-au inchis portile in urma ta. Intr-o zi poate ai sa speri ca acea zi sa nu mai vina si pitita intr-un colt de suflet ai sa te bucuri pentru tot ce ai primit in viata ta. Intr-o zi ai sa crezi ca si oamenii pot sa fie ingeri si ca si ei pot sa zboare.
Intr-o zi povestile nu au sa mai fie doar povesti in care tu nu te poti decide. Intr-o zi o sa poti sa citesti toate capitolele. Intr-o zi ai sa poti sa citesti fiecare rand, sa intalnesti fiecare caracter din carte. Intr-o zi nu o sa iti placa. Intr-o zi ai sa ramai placut impresionata. Intr-o zi ai sa plangi cu saptamanile la ceea ce ai sa citesti si recitesti pentru ca nu o sa iti placa. Intr-o zi o sa ai momente cand nu ai vrea ca pagina aia sa se mai termine.
Intr-o zi ai sa auzi o gluma prosta si ai sa razi pentru ca iti aduce aminte de mine. Intr-o zi ai sa intelegi versurile unor piese, doar pentru ca am existat candva in povestea ta. Intr-o zi o sa iti doresti sa ma ti de mana in timp ce dormim intr-un pat. Intr-o zi, inainte sa inchizi definitiv acel capitol ai sa intrebi…!
Intr-o zi o sa ma intrebi daca inca imi e dor de tine. Intr-o zi am sa iti raspund ca imi e dor de acel EU ce era inainte sa te cunoasca, ce plangea mai putin si radea mai mult. Acel EU inainte sa se lase distrus…!
„Daca iti imaginezi ca ai intrat in sufletului unui om pentru ca ai intrat la el in dormitor, te inseli. Au americanii o vorba – “ Togetherness is not about sex. Loneliness is!” si suna atat de bine in engleza incat nu o sa o traduc. O sa o explic mai jos.
Daca faci sex cu un om inseamna, de fapt, destul de putin. Sigur ca pasiunea si intimitatea care va leaga au importanta lor, dar, in matematica memoriei, rolul lor e dupa virgula. Cu siguranta poti uita o partida de sex. Cu siguranta, insa, sunt zambete, gesturi de subtila tandrete, pe care le poti tine minte toata viata.
Pentru ca intre doi oameni nu despre sex e vorba. E foarte usor sa te culci cu cineva. Oricine poate face asta. Hipopotamii fac sex, furnicile, caii. Nu e nicio filosofie.
Ceea ce ramane nu sunt orgasmele (desi sunt si ele o placere 🙂 ), ci legatura care se creeaza din clipele aparent banale, dar nemuritoare.
Cand te ia in brate inca o data inainte sa iesi din casa.
Cand ii dai din mancarea ta.
Cand iti tine usa ca sa urci sau sa cobori in masina.
Cand te saruta cu ochii deschisi.
Cand te tine de mana dupa ce te-a ascuns in asternuturi. Si nici nu vorbiti. Doar va tineti de mana.
Cand ii dai juliturile cu betadina.
Cand simte ca esti suparata doar dupa modul in care ii spui “Buna!”.
Cand simti ca e suparat doar din modul in care respira.
Cand nu il vezi, dar stii exact cum ii stralucesc ochii in lumina.
Cand pui cafea intr-o singura cana pentru ca oricum beti impreuna din ea.
Cand nu te mai saturi sa te uiti la genele lui lungi. Te uiti si te uiti si te uiti si uiti de tot restul.
Cand te strange atat de tare in brate incat te doare.
Cand razi la glumele pe care intuiesti ca le va face. Razi din toata inima inainte ca el sa fi scos un cuvant pentru ca stii exact ce va spune.
Cand dormi pe jumatatea lui de pat cand e plecat.
Cand iti aduce flori.
Cand te intreaba “Ce faci?”, desi stie ce faci.
Cand te cauta din priviri atunci cand ii reuseste ceva pentru ca nu are niciun farmec sa se bucure singur.
Cand gatesti pentru el.
Cand mananca tot ce ai gatit.
Cand e langa tine, dar iti e dor de el deja pentru toate momentele cand nu va fi.
Cand iti spune “Esti frumoasa!” exact atunci cand tu stii ca esti urata.
Cand ii spui tot ce simti dintr-o privire. Si el aude tot ce spune tacerea ta.
Cand te-a vazut plangand.
Cand l-ai vazut lacrimand.
Cand isi sprijina glezna de glezna ta si simti ca acolo, in atingerea aia, in imbratisarea picioarelor voastre creste tot erotismul lumii acesteia si a tuturor lumilor posibile si imposibile.
Cand te-a facut sa te doara inima.
Cand ai simtit ca l-ai ranit. Si te-a durut gandul asta mai mult decat a suferit el.
Cand iti spune ce va face maine. Si ce are de gand sa faca peste zece ani ca si cand ar fi cel mai normal lucru din lume ca tu sa fii langa el maine si peste zece ani.
Cand stai cu sufletul la gura sperand sa il zaresti in metrou, desi el nu merge cu metroul.
Cand aveti nume de alint pe care le spuneti ca si cand v-ati spune pe nume.
Cand aveti secrete. Momente care s-au intamplat pe lumea asta si despre a caror existenta stiu doar doi oameni: tu si el.
Cand iti dau lacrimile doar la gandul ca ar putea veni o zi cand nu o sa-l mai vezi.
Cand iti aduce prajituri.
Cand singurii copii pe care ti-i poti imagina seamana cu el.
Cand se gandeste cum ar fi daca ai fi mama fetitei lui.
Cand zambesti cand il vezi. Indiferent unde esti, la ce te gandesti, ce faci, cand ridici ochii si dai de el, zambesti.
Si zambeste si el.
Cand esti trista gandindu-te ca sunt atat de multe momente pe care nu o sa apucati sa le traiti impreuna pentru ca oamenii mor si raman suspendate in aer o multime de neintamplari de care nu mai apuca sa se bucure.
Toate aceste momente sudeaza viata ta de viata lui.
Ele conteaza, pe ele nu le uiti, ele te ajuta sa te trezesti dimineata, sa duci la seara o zi intreaga, sa nu deznadajduiesti, sa nu renunti, sa ti se para ca viata e ceva frumos, o inlantuire e clipe minunate.
Daca ai reusit sa faci sex cu un barbat care te atrage fix atat ai reusit. Sa faci sex. Asta nu e o isprava, nu e nimic special aici. Poti sa faci sex si singura.
Te-ai culcat cu ea. Asa, si? Remarcabil ar fi daca ai face-o sa se gandeasca la tine ca la un coechipier, ca la un partener de drum pe care ar avea grija sa nu il raneasca, pe care nu l-ar trada, pe care si-ar dori sa-l ajute sa-si indeplineasca dorintele, sa cunoasca libertatea, sa ii micsoreze greutatile si sa-i dea speranta.
Exista oameni pentru care merita sa renunti la tine, la tot ce credeai ca e adevarat, la tot ce te speria, exista oameni pentru care merita sa ai curaj sa crezi ca viitorul va fi mai frumos decat trecutul. Sunt oameni care te fac sa simti ca maine vei fi si mai fericit decat ieri. Zi dupa zi.
Exista oameni care te pot face sa crezi ca te vor face sa traiesti perfectiunea, desi tu stii ca nu exista.
Nu sexul e cel care va face speciali. Ci tandretea atingerilor neintentionate, a privirilor neregizate, minunatul sentiment ca te-ai aruncat in gol si dupa tine zboara un om care iti aduce o parasuta! E posibil sa nu ajunga. Dar tu vei fi fost pasare deja!”
//
E un text scris de Lavinia Rotaru pe blogul unei femeie celebre! Eu spun doar atat: ma-nclin! Si mai adaug ca sunt putini oamenii aia ce te simt asa cum esti. Sunt incredibil de putini acesti oameni pentru simplul fapt ca ne place sa ne lasam prada unor lucruri atat de banale, incat, daca nu le obtinem gratis, ne blocam! La propriu, ca doar acest whapp, facebook sau instagram ne salveaza din fata sentimentelor sincere. Si cand le simtim le renegam in speranta ca noi nu o sa suferim! Adevarul despre adevar? Toti mintim! Mai devreme sau mai tarziu! Si da, doare! Adevarul! Si da, iar… da! Putini recunosc ca mint!
PS: Curajul e pentru cei ce nu stiu cum e sa pierzi! Curajul e pentru cei ce nu stiu ce inseamna sa te uite cineva!
Am umblat în lung și-n lat în lumea asta. Am căutat și am tot căutat să găsesc. M-am luptat cu prejudecăți. M-am războit cu oameni. Am urlat de unul singur între patru pereți în speranța că voi înțelege acest cuvânt numit „fericire”, dar am și tăcut ascultând oameni povestind despre poveștile lor de fericire. Am tras concluzii raționale și în același timp am tras concluzii iraționale. Am crezut de multe ori că am găsit acel om lângă care pot să găsesc fericirea. Și am crezut de foarte multe ori că am găsit acel om în care îmi găsesc fericirea!
Adevărul e că fericirea chiar se găsește pe toate gardurile!
Din păcate, nu se regăsește în oameni. Nu mă înțelege greșit. Fericirea vine din noi, nu din oamenii de lângă noi. Am confundat de multe ori lucru ăsta. De fiecare dată când întâlneam o frumusețe de femeie foarte fericită eram magnet lângă ea că poate așa devin și eu fericit, și nu sunt un bărbat de o frumusețe răpitoare așa cum unii ar putea crede.
Da, pe dracu’! Asta nu e soluție! Scriam cu ceva ani în urmă că dacă nu poți să îți găsești fericirea de unul singur, atunci cu siguranță nu ai să poți să o găsești în doi! Și lucru ăsta e valabil și în zi de azi! Oamenii fericiți nu rezonează prea mult cu un om nefericit. Omul nefericit îi intoxică. Le face viața neagră. Le absoarbe energia pozitivă și le transmite energia negativă. E genul de relație toxică. Eu m-am mințit ani la rând că știu ce înseamnă fericirea. Uneori am mimat-o, iar alteori doar am simtit-o pe bucăți. Inundam acele femei foarte fericite cu atitudinea mea, după care ori găseam motive de nefericire, ori mă căram ca un mitocan pe ușa din dos.
Nu toți oamenii sunt la fel. Apar în viața ta oameni „horror” ca să înțelegi cine ești cu adevărat. Apar acei „vampiri” energetici ca să te facă să înțelegi ce poți și cât poți. Problemele apar când tu nu reușești să realizezi cât poți. Ridic două degete sus. Am trecut prin asta. Nu din naivitate. Doar pentru că am crezut că locul ăla, oamenii ăia, mediul ăla mă definesc în acea perioadă de timp. Așa e și cu dragostea. Uneori crezi că iubești un om de la 0 la 100 în câteva zile. Mai târziu înțelegi că iubirea ta a fost una dintre cele șapte moduri de iubire, însă doar una frățească. Și e nasol pentru omul ăla ce nutrește sentimente pentru tine să înțeleagă că tu îl iubești ca pe un „frate”.
Acoperiți de acele „răni” din trecut, acoperiți de acele urme, acoperiți de bucăți de suflet ce sunt scrise pe piele, ne ducem viața mai departe. Ne ținem de mână singuri pentru o perioadă și ne jurăm că noi nu o să ne mai permitem să cădem, dar în același timp ne jurăm că o să iubim mult mai mult și mai tare ca data trecută! Că ăștia suntem! Niște nenorociti distruși de iubire, dar disperați după iubire! Nu vrem o viață mediocră dată în uitare. Ne vrem regi și regine peste regate invibile cu ochiul liber, dar vizibile în sufletul oamenilor care ne iubesc! Și da, Doamne, atât de bine se simte când ai regatul tău în acea inimă și omul ăla pe care îl iubești își are regatul în inima ta! Viața mea nu a fost făcută să o trăiesc în genunchi! M-am târăt, am crezut, am sperat, și acuma pot să spun cu toată inima că am găsit ceea ce unii caută o viață întreagă. Omul ăla ce nu e perfect, dar care prin imperfecțiunea lui mă face pe mine perfect, iar eu prin imperfecțiunea mea îl fac perfect.
E trei dimineața când scriu rândurile astea. Ea doarme adânc doar în acel tricou alb lângă mine în pat, iar eu mă simt ca nou născut. Vorba lui Guz: „Prefer să te pictez gri când dormi şi nu ştii, prefer să te scriu simplu, prefer să-ţi citesc gândul, îţi văd visul, în somn pluteşti prin nori, prefer să cred că cu mine, nu cu oricine. Prefer să ştiu că mă iubeşti, ca Albă ca Zapada din poveşti astepţi sărutul ca să te trezeşti. Prefer să ne gândim la bebe mult! Prefer să ne simţim adulţi, să topim munţi. Prefer să îţi soptesc, să te privesc! Îmi place cum mă asculţi!”.
PS: D-na Necșa ești toată o fericire!
PSS: Doamne, te iubesc! Tu ești fericirea mea și prin rugăciunea mea, iartă-mi mie păcatul!
Momentul ăla în care tu te decizi să-ți schimbi percepția e chiar momentul când întreaga ta chimie din înterior se schimbă și ea, se rescrie, te redefinește, te transformă în ceea ce îți dorești. Nu știu de ce, uneori, ținem de anumiți oameni și refuzăm să îi lăsăm să ne fie trecut. E ca și cum am fi speriați că o să pierdem acest joc pe care nici măcar nu e al nostru. Unii dintre noi spun că e mai bine să ai ceva la ce să renunți, decât să nu ai nimic. Dar adevărul e că decât să ai ceva doar pe jumătate, e mai bine să nu ai nimic!
//
„Stai! Nu vreau să pleci!” i-a cerut EA pe acea bancă. Patruzeci și cinci de ani mai târziu, pe marginea unui pat de spital. „Stai! Nu vreau să pleci!” i-a cerut EL. Așa arată dragostea.
//
Te gândești că ai tot timpul din lume acum că ai găsit ceea ce căutai de ani de zile. Te trezești dimineața și o privești cum doarme cuibărită în brațele tale. Îți aduni brațele și o strângi mai tare la pieptul tău și îți așezi capul liniștit pe acea pernă fără să realizezi că e pentru ultima dată când mai dormi cu ea. Crezi că doar ce a început, crezi că de acum lucrurile se așează și ele. Crezi… dar crezi greșit!
Cred că e important să îi spui acelui om ce e lângă tine ceea ce simți cu adevărat, dar mai ales să îi reamintești cât e el de frumos. Acolo, în interior, unde puțini ajung! Să îi reamintești atâta timp cât încă te mai aude. Să îi trimiți un mesaj dimineața cât încă doarme ce să îi facă ziua mai frumoasă, să îi oferi flori și zâmbete, să îi asculți gândurile…!
Schimbările astea de ultim moment nu au fost niciodată un atu pentru mine, dar în toți acești ani de viață am învățat că dacă nu te adaptezi, dacă nu accepți acea schimbare, oricum rămâi în spate, rămâi doar tu cu gândurile tale. Schimbarea doare? Uneori doare al dracului de tare. Doare pentru că în tine ți-ai dorit să apară acel cineva care să-ți declanșeze acel „tot” din tine. E ca și cum ai pierdut totul. Ți-ai luat timpul cu tine, ți-ai adunat tot ce e mai bun din tine și ai pornit pe un drum și brusc ești lovit de un „camion” în plin. Cam așa se simte. Nu mai poți să te ascunzi, să te ferești, doar taci și mergi mai departe. Am văzut oameni ce se scuză de fiecare dată când sunt „loviți”. Eu nu pot să fac așa ceva. Și mai mult, nu pot să îmi cer scuze că mă „repar” în propriul meu mod! Nimeni nu trebuie să își ceară scuze că se „repară” în modul lui. Că asta e dragostea de sine!
Cum arată dragostea? Arată ca și cum ne pierdem pe noi pentru acel om! Arată că primul gând de fericire ce ne apare pe chip și pe care vrem să îl împărtășim doar cu acel om. Arată ca o noapte de vară într-o vie privind stelele și desenând forme trigonometrice cu acele stele. Arată ca cea mai frumoasă necunoscută dintr-o formulă matematică ce îți dă cele mai mari bătăi de cap. Arată ca râsul ăla cu gura largă până la urechi când spui o prostie și totuși ea înțelege că e o gingășie. Arată ca telefonul ăla care sună din senin și îți spune să te îmbraci mai gros că e frig afară. Arată ca prinsul ăla de mână când tu nu ești atent. Arată ca acel cap ce se pune pe umărul tău. Arată ca un sărut de dor când au trecut zile de când nu te-ai mai văzut cu ea. Arată ca acea mângăiere pe fața ta când inima îți plânge. Arată ca acel dans în bucătărie chiar dacă nu se aude nici o muzică. Arată ca acel „Nu vreau să pleci!”…
Ceea ce trebuie să fie, ceea ce trebuie să se întâmple, mereu găsește o cale! E un lucru pe care l-am învățat în ani de zile. L-am învățat ca pe cea mai bună lecție primită de la viață. Și am mai învățat că în viața asta, pe nimeni nu am întâlnit întâmplător. E adevărat că, în decursul multor ani, am întâlnit o mulțime de oameni temporari. Sunt acei oameni ce vin și pleacă. Unii stau câteva ore lângă tine, iar alții o lună. Unii se chinuie să își găsească liniștea, pe când alții încearcă din răsputeri să-ți strice ție liniștea. Că pot? Ține doar de tine. Cert e că dragostea nu alege. Ea nu se supune liberului arbitru. Pur și simplu ți se întâmplă.
Am întâlnit oameni ce au fugit de dragoste ca dracu’ de tămâie. Dragostea e sublimă? DA! Dar să nu uiți cine ești! Să nu te mai lași purtat în povești cum încearcă regizorii ăia americani să ne spună prin diferite seriale, că viața bate filmul. Uită de măști, uită tot ce ai învățat pînă în acel moment, uită toate experienșele negative de până atunci și trăiește momentul! Că dacă nu ai să o faci, atunci nici să nu ai pretenția să își trăiești viața precum în acele filme!
Gândul zilei sună așa: Ia-ți timp pentru tine! Ia-ți timp să povestești cu tine. Lasă lumea în spate și mergi acolo unde inima vrea să te ducă. Lasă visele să devină realitate și realitatea să bată orice rând scris într-o carte. Crește TU și am să cresc și eu. Crede TU, pentru că eu deja cred.
PS: Cu toții avem cicatrici de care încercă să uităm. Ce faci azi e răspunsul pentru mâine!
Să înțelegi și să ierți. Să respecți alegerea altora. Să-ți recunoști greșelile. Să poți gestiona un conflict. Să nu rănești un om drag. Cam la asta se rezumă lucrurile alea importante din viață. Și chiar dacă sunt oameni ce se trezesc după un timp și revin în viața ta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Oameni pe care i-ai iubit. Oameni în care ai crezut. Oameni în care ai avut încredere, însă la care faptele au „vorbit” mai tare ca orice cuvânt, mult mai tare ca orice promisiune să nu uiți de omul din tine!
Știu că mai e o vorbă din bătrâni. Să te desprinzi de trecut, să te desprinzi de ceea ce nu te mai ajută pe tine ca individ să crești, să lași în urmă ceea nu îți mai aduce bucurie, să uiți de ceea ce îți face rău!
//
Șapte și jumătate. Duminică dimineața. De pe marginea patului o privesc cum doarme goală, cu părul ei lung și blond tot răvășit după o noapte lungă, însă cu același zâmbet schițat pe chip ca în prima dimineață când am cunoscut-o. Mă întreb acuma ce o să-mi mai spună… nu de alta, dar ultima dată mi-a făcut un scandal monstru de dimineață pentru că i-am permis să vină în casa mea. E adevărat că a trecut un an de atunci. Că de ce i-am răspuns la mesajele de la trei dimineața? Că doar eu am știut că ea e undeva prin oraș beată, nu? Și eu care sunt un bărbat bine nu îi mai răspund unei foste. Și că dacă am știut că e beată, de ce dracului i-am deschis ușa? De ce am primit-o la mine să doarmă? De ce nu am trimis-o acasă sau măcar să o pun pe canapea să doarmă în sufragerie. Că ea are bărbat acasă, iar ăla o iubește la fel de mult cum o iubeam eu. Și ea îl iubește de numai poate pe ăla. În mintea mea s-au format zeci de întrebări posibile și totuși… cum dracului trezești o femeie mahmură să o trimiți acasă? Până la urmă mi-am făcut curaj și am lasat-o să mai doarmă. Am mers în bucătărie. Am pus ibricul pe aragaz ca să îi fac cafea. Eu nu mai beau cafea dimineața la prima ora. Am deschis frigiderul, am scos câte una, alta, am pregătit rapid un mic dejun pentru mine. M-am trezit cu ea toată înfășurată în prosopul meu rămas în dormitor de seara trecută, răzămată de un perete cum mă privea pierdută. „Bună dimineța!” i-am spus. A mormăit ceva, dar nu am înțeles ce. Bănuiesc că mi-a răspuns la salut. Apoi a întrebat unde e baia și dispărută a fost vreo douăzeci de minute. A iesit din baie și s-a așezat pe un scaun în bucătărie în fața unei căni mari și pline de cafea ce stătea lângă un pahar de apă cu o aspirină. Nu am zis nimic. Spălam farfuria după ce am terminat de mâncat. „Dacă vrei să mănânci ceva găsești în frigider. Tacâmurile sunt în dulapul ăla.” arătând obsesiv cu mâna spre dulapul de bucătărie. „Eu mă duc să fac un duș. Trebuie să ajung undeva la 11 că am o întâlnire programată cu un …”. Tăcută a ascultat, după care a ridicat capul din pământ și a întrebat ” Dar azi nu e duminică?”. Am încercat să găsesc un răspuns însă continuarea ei a venit rapid. „Auzi, noi, noapte trecută…?”. Nu am lăsat-o să își termine întrebarea că i-am răspuns scurt „NU!”. Am plecat să mă pregătesc. În zece minute ieșeam din baie. Am revenit în bucătărie. Ea era acolo. I-am luat cana de cafea din față și am băut o gură de cafea din ea în timp ce o priveam. „Întreabă-mă Dan!”. „Poftim?” i-am răspuns. „Întreabă-mă! Sunt aici! Acum e momentul! Mai sinceră de atât nu o să mai mă prinzi niciodată.”. „Și cam ce îți imaginezi tu că te mai pot întreba eu? Sau ce ți-ai dori să te întreb?”. A început să zâmbească. „Toate cărțile alea au fost scrise doar pentru doi ochi! Pentru un suflet! Uite… dacă tot nu vrei să mă întrebi ceva, as vrea eu să te întreb: mă mai iubești?”. Răspunsul a venit în secunda doi din gura mea: „Nu!”. „Atunci mai simți ceva pentru mine?”. „Adevărul e că nu! Nu te mai iubesc, nu mai simt nimic pentru tine și nici nu te mai vreau, însă mereu am să îți port de grijă. Nu am să te las acolo jos, chiar dacă m-am jurat că am s-o fac! Mereu am să te ajut când am să pot să o fac. Vezi cazul de noaptea trecută! M-ai sunat și nu ti-am răspuns. Apoi ai sunat iar și iar. M-am gândit că poate e ceva rău și așa ți-am răspuns. Plângeai! Atunci am înțeles că îți este dor. Apoi mi-ai spus că nu îți mai găsești cheile de la casă, așa că te-am lăsat să intri în această casă, te-am lăsat să dormi în acel pat, tocmai ca să înțelegi că locul tău nu mai e de mult aici. Viața ne-a încercat de zeci de ori. Și viața o să ne încerce de încă sute de ori. Dar locul tău nu mai e aici!”. Simțeam cum în ochii ei se ducea o luptă. Știa că e doar istorie pentru mine. Că numele ăla la care mă gândesc ultima dată seara și prima dată dimineața nu mai începe cu acea primă literă din alfabet. Știa că nu mai e EA prima alegere din viața mea. Chiar știa că nu mai e o alegere în viața mea și lucru ăsta o omora puțin câte puțin zi de zi. „Pentru mine sunt alte reguli mai împortante acum. E acolo și mă așteaptă. Mergem la biserică. Împreună. Iar mai apoi mergem să mâncăm înghețată în parc.”. Privea pierdută cum îi povesteam cu atâta pasiune despre ceea ce urma să fac. „Ești un bou! Idiotule! Ești mahmur! Ai o față criminală! Cum poți să apari așa? Dacă nu aș fi mahmură m-aș îmbăta doar din ceea ce emani. Nu pot să te las să te duci așa în fața viitoarei tale soții. Găsește o scuză! Una plauzibilă și mai rămâi cu mine. Hai în pat! Vreau să stau în brațele tale! O oră! Uite, dăm drumul la un film, mai stăm așa puțin și apoi promit că plec, însă nu-mi fura bucuria de a sta aici cu tine!”. ” Vorbești de bucurie de parcă ar fi una reală. Vorbești cu mine de parcă aș fi prezent într-un vis al tău. Cred că e timpul să te oprești. Povestea noastră a fost una complicată. E adevărat că am avut povești mai complicate în viață, însă vreau să pleci din această casă și să te duci acolo unde îți stă sufletul. Vreau să te văd fericită? Mereu! Chiar vreau! Dar mai vreau să înțelegi că fericirea mea nu mai stă în tine. De fapt nu mai stă în nimeni! Nu mai ține de un om. Ține de mine. Ți-am iubit necunoscutul. Da! A fost o poveste frumoasă. Foarte frumoasă. O poveste ce mulți visează la ea. A fost porția mea de fericire! Acel praf de stele! Acele zâmbete ce te aduc tot mai aproape de viață. Acum în mine e liniște. O liniște ce m-a făcut să uit de tine. Că nu am învățat nimic după povestea asta!”. Și acolo am oprit discuția. S-a ridicat de pe scaun și a plecat în dormitor. S-a îmbrăcat și dispărut.”.
//
A fost un timp în care îmi spuneam că nu o să pot să trăiesc fără omul ăla. Dar uite o minune! Trăiesc al dracului de bine și chiar nu mă mai doare. Cred că a fost lecția care îmi lipsea din viața asta. Să merg mai departe ca și cum viața e cel mai extraordinar lucru ce mi se putea întâmpla. Viața mea. Alegerile mele. Greșelile mele. Lecțiile mele. E ceva ce trebuie să trăiești TU!
E un text fără intro. Și e un text de care pudici au să fugă.
///
Era o idiotenie să n-o iubesc! Era zambetul meu de dimineata, dar si cel mai frumos gand de cu seara. Vorba aia: mi-a intors tot metabolismul pe dos! Un altfel de frumos. O EA asa cum rar mai intalnesti. Si cand o intrebam ce vede, mai mereu imi raspundea: sufletul meu! Iar eu ca un prost, priveam in gol, pierdut in frumusetea ochilor ei. Ca nu te simti barbat cu niste țâțe, un cur sau o pizdă. Te simți bărbat când intelectualul ei îl pune la colț pe al tău. Când ea râde la orice prostie pe care tu o faci, dar nu râde că ești un dobitoc încălțat. Ea râde că se simte bine cu tine, că tu o faci să se simtă așa, că tu ești ceea ce oamenii consideră nebun de legat sau mai simplu… retard!
O mică fată ar spune Chirilă prin piesele lui. Așa era ea. Așa arăta când se cuibărea dimineața în brațele mele și îmi spunea cu vocea ei pițigăiată să arunc un picior peste picioarele ei. Când brusc se întorcea cu fața la mine, mă privea timp de câteva secunde bune cum stăteam ascuns printre așternuturile albastre, ca mai apoi să înceapă atacul. Da, atacul! Și mă gâdila pe unde apuca și cum apuca. Pentru că știa că, chiar dacă detest lucru ăsta, pentru ea am să râd. Și rădeam cu gura până la urechi și o rugam să înceteze. „Sau ce Dan? Crezi că nu pot să mă apăr de tine?”.
Azi am primit o scrisoare. Simplă. Banală. Câteva rânduri înșiruite.
„Am înțeles că trebuie să te las, că trebuie să fug, că trebuie ceea ce nu trebuie. Urăști cuvântul ăsta! Trebuie! Acuma îl urăsc și eu. Nu există trebuie! Așa îmi tot repetai. Uite că acuma îl urăsc pentru că… trebuie! Doi mici și totuși oameni mari! Doi nebuni în paradisul lor. Dan, ai avut dreptate! Câștigă cel care pleacă primul. Nu există un premiu de popularitate. Nu există locul doi și nici nu există un alt dans mai frumos ca al nostru.
PS: mă bucur că ți-ai cumpărat alte pijamale! Chiar îmi plac pijamalele tale. Încă dorm noapte de noapte în ele!”
///
Ce aș putea spune când totul se termină pentru că EA are o frică atât de mare? Ce aș putea spune când omul care te-a învățat să dansezi iar într-o bucătărie, fără o piesă, cu mâinile strânse pe corpul ei, cu părul ei peste fața ta, hotărăște să plece? Nu vreau să mă judec, însă dansul ăla… e bestial! Obiceiuri, metehne, vorbe și gesturi de mult uitate. Fără întrebări puerile. Fără alte obligații. Fugim de viață sau viața fuge de noi? Cert e că nici una. Trăim cum vine și luăm totul la pertuu. Că dacă nu o futem noi, cu siguranță ne fute ea pe noi. Da, de viață vorbesc! Totuși… cu ce am greșit, sufletul meu?
PS: ador oamenii ce încă trimit scrisori scrise pe hârtie!
În general nu scriu astfel de lucruri aici, însă azi o fac. E o lume paralelă oameni buni! O lume a lor și o lume a noastră. Poate nu sunt eu în măsură eu să judec și poate că nici nu am dreptul. Eu sunt binecuvântat de Dumnezeu. Am două mâini, două picioare, o minte ce înca funcționează în parametri normali cred și un suflet ce uneori, ca azi de exemplu, se simte neputincios și sfâșiat. Sunt puține momentele alea când rămân prost de-a dreptul în fața unei realități crude. Și sunt puține momentele când după un astfel de moment, vin în acel loc pe care îl numesc „acasă” și încerc să găsesc o soluție și pentru ei…!
///
O zi normală de joi din ianuarie. Un supermarket dintr-un mall din Timișoara. O femeie îmbrăcată modest cu doi copilași după ea. Era la banda de lângă mine. Se vedea că acei copilași sunt crescuți cu mult bun simț după cum se comportau. Pe bandă erau o rudă de salam, o sticlă de 1.5 L de lapte, câteva conserve și o pâine. Nu erau alcool sau altceva. Am prostul obicei să observ tot felul de tâmpenii. În spatele ei doi tineri pe la 16 -17 ani și încă câteva persoane ce își așteptau rândul ca să-și plătească cumpărăturile. Femeia scoate dintr-un buzunar o pungă cu mărunțiș. Erau numai monezi de 10 bani și de 5 bani. Își cere umil scuze caseriței pentru că ăia sunt toți banii pe care îi are și speră să îi ajungă. Își cere scuze și celor din spatele ei pentru timpul de așteptare ca acea caseriță să numere monezile. Toată lumea stă liniștită și așteaptă în rând. Banda mea era deja blocată și stăteam. După ce îi numără caserița îi spune că are 17 lei și 60 de bani și că e în regulă. Poate să plece cu acele cumpărături liniștită după ce îi dă restul. O strig pe caseriță și mă ofer să îi achit eu cumpărăturile. Caserița mă privește lung, îmi zâmbește și îmi spune că acele cumpărături au fost deja achitate. Eu insist, dar ea nu îmi mai răspunde. Scoate bonul, deschide casa și îi oferă rest. Femeia se uită lung și spune că e o greșeală că ea nu a dat o bancnotă de 50 de lei. Caserița insistă să primească restul și îi mulțumește. Femeia rușinată lasă capul în pământ și insistă, însă își primește într-un final cumpărăturile și restul și îi mulțumește cu lacrimi îi ochi acelei tinere. În acea secundă am crezut că pică pământul pe mine. Îmi spuneam în gând: „uite că mai sunt și oameni cu suflet mare!”. Dar nici nu am apucat să mă gândesc prea mult că i-am auzit pe acei doi tineri cum au spus către caseriță că este una dintre cele mai extraordinare persoane și că ei nu mai vor nimic. Au facut rapid doi pași către acea femeie și i-au întins o bancnotă de 100 lei. Spuneau că ei nu au nevoie de acei bani. Voiau să își cumpere țigări, dar ea are nevoie mai multă de acei bani pentru cei mici decât au ei de țigări. Toți cei aflați în preajmă au oferit ce au putut și cât au putut. Mâncare, dulciuri, bani. Am încercat să vorbesc cu ea, dar ea plângea. M-am întors la caseriță să îi mulțumesc pentru gestul ei. A zâmbit senin și mi-a spus: „Nu puteam să primesc un cadou mai frumos de la Dumnezeu de ziua mea!”.
Uite că mai sunt oameni buni, chiar dacă sărbătorile au trecut! Uite că bunătatea nu a murit! Uite că încă mai suntem OAMENI! Chiar dacă unii muncesc pe salarul minim pe economie nu uită că sunt oameni!
La mulți ani, suflet bun! I-am spus acolo și o spun și aici! La mulți ani! Dumnezeu nu doarme! NICIODATĂ!!!
///
Cuvintele mele sunt de prisos. Cu acei doi tineri aș vrea să beau o cafea într-o zi. Aș vrea să stau cu ei și să îi cunosc mai bine! Să le zic „Mă-nclin!” cu mâna pe inimă și că țara asta încă mai are un viitor cu astfel de oameni! Că poate dacă nu erau ei, nici restul nu săreau așa să o ajute pe acea femeie.
Când văd astfel de lucruri îmi vine să mă pun în genunchi și să pup pământul că de bine sau rău eu pot să duc viața pe care o doresc să o duc. Că nu am constrângeri, că îmi permit multe și că uneori pot să ajut astfel de persoane! Și tot ce mai pot să zic e atât: oameni mici cu suflet mare… mulțumesc vouă pentru lecția de azi!
PS: nu am să dau numele supermarket-ului, dar am să îl caut pe manager-ul de acolo să îi mulțumesc personal pentru astfel de angajați!
Ne ridicăm de jos, ne scuturăm de trecut și mergem cu fruntea sus mai departe spre viitor. Dansăm pe străzi pavate de urmele celor ce au pășit înaintea noastră, ne strângem în brațe de parcă ar fi ultima dată, și totuși, ne spunem minciuni în speranța că într-o zi au să devină fapte adevărate. Nu ne rezămăm pe gânduri prăfuite, doar ne rezumăm la fapte de care unii vorbesc doar în șoaptă. Un altfel de deja-vu. O piesă de teatru ce la final primeste un val imens de aplauze, iar mai apoi, în urma ei, rămâne o altă șcenă goală. Fără zâmbete schițate din suflet totul e degeaba. Fără atingeri din pasiune, fără săruturi furate pe grabă și fără noi, doi, încleștați în acei pași, totul e degeaba. Că soarele știe că luna se ascunde când el răsare, dar tot el mai știe că vine un timp când amândoi au să strălucească pe același cer. Așa și tu, așa și eu!
Uneori subestimăm puterea unei atingeri, a unui zâmbet, a unei vorbe, a unui gest de atenție, a unei fapte bune! Toate astea au puterea să schimbe lumea când vin din suflet! Toate astea te fac om! Știi și tu definiția. O știu și eu, dar întrebarea mea rămâne: tu cum stai cu fericirea?
//
– Auzi Dan, idiotul ăla de Constantinescu zice că oamenii fericiți nu fac rău!
– Și are omul dreptate!
– Eu sunt fericită! Hai să bem pentru asta!
– Pe bune? Iar începi cu povestea aia nemuritoare?
– Bă… ce îți lipsește?
– Ce îmi lipsește? Îmi lipsește omul meu. Atât! Nimic mai mult.
– Păi acum îl ai, nu?
– E lungă discuția asta. Recunosc! Uneori devin laş. Mă sperie gândul că ea ar putea să devină parte din mine. Mă sperie până şi micul fior de dor ce zace în mine când ea nu e acolo, dar şi faptul că e o realitate la care mai ieri doar visam. Poate că noi, bărbaţii, asa suntem construiți. Să fim puternici fizic zi de zi, însă când vine acel moment în care ar trebui să fim cei mai puternici, pur si simplu ne tremură picioarele. Sau poate doar ne este teama sa nu mai trecem prin ceea ce am mai trecut.
– Care e cel mai frumos sentiment?
– Unul dintre cele mai frumoase sentimente e că știu că EA e acolo. Ce fac, când fac sau cum fac? Sunt întrebări la care răspunsul e unul simplu: EA! Nu există omul perfect. Cauți mii și sute de zile și te învâți ani și zeci de ani într-un cerc. Curios, dar dai de un om care îți dă lumea ta peste cap în câteva zile. Dai de un om care îți redefinește termenul de „încredere” și ce înseamnă „prietenie”, ce înseamnă „noi doi”, ce înseamnă „cu tine de mână”, ce înseamnă „aici”, ce înseamnă „pentru totdeauna”, ce înseamnă „dansezi cu mine?”, ce înseamnă „dandana”, ce înseamna până la urmă viață! Nu e perfect pentru cei mai multi, dar e perfect pentru mine! E omul meu! Si da, când sărutul tău e pregătit în minte de ieri, și când eu o aștept de o viaţă, parcă acel azi e o minune!
– Daca ți-ar cere să o lași să plece ai face lucru ăsta?
– Da! Categoric da! Pentru că atunci când iubești un om, îți dorești să fie fericit! Iar fericit poți să fii oriunde, oricând și oricum, dar niciodată langă oricine!
//
PS: Cea mai frumoasă poveste de dragoste e atunci când te îndrăgostești de cel mai neașteptat om și în cel mai neașteptat moment!
Secretul ca să ai totul în viață e să crezi că tu, chiar ai totul în această viață. Am învățat lucru ăsta în urmă cu ani de zile. Să cred în mine, nu în altcineva. Să cred că eu pot ceea ce alții nu pot. Curios e că de multe ori lucru ăsta chiar mi-a ieșit, însă efortul depus a fost pe măsură. Pentru că mereu vedem doar rezultatul, însă de prea puține ori suntem atenți la întregul proces. Așa e și în dragoste. Vedem cupluri grandioase. Oameni ce se iubesc enorm de mult, dar habar nu avem de luptele pe care acești oameni au trebuit să le ducă. Cu ei, cu omul iubit, cu cei din jurul lor, cu părinții, cu prietenii, cu toți acei care nu au crezut. Că da, trebuie să crezi ca să poți! E condiția numărul unu. Să renunți când poți, să uiți când vrei, să taci și să mergi mai departe. Kahlil Gibran spunea că anxietatea noastră nu vine din gândurile despre viitor. Ea vine din faptul că mereu vrem să-l controlăm. Cu fiecare speranță, cu fiecare gând, cu fiecare sentiment ne apropiem de omul ăla de mâine. Să crești frumos nu e ușor. De cele mai multe ori e dureros. Trebuie să renunți la anumiți oameni din viața ta, chiar dacă îi iubești. Să crești înseamnă să te schimbi. Să-ți schimbi obiceiuri, fapte, gânduri, șoapte, sentimente. Schimbarea e dureroasă. Însă un lucru e sigur. Să rămâi așa cum ești e mult mai dureros.
//
– Te-ai întors după an an. De ce? De ce acuma?
– Nu m-am întors, dar trebuia să te aud.
– Realizezi că e aproape patru dimineața?
– Așa. Și?
– Poate că soțul meu doarme lângă mine!
– Ce glumă bună! Dacă aveai un soț sau măcar un iubit și erai fericită, atunci cu siguranță nu-mi trimiteai mie sms-uri. Dacă chiar erai fericită cu viața ta și cu ce se întâmplă în ea, mă dădeai dracului cu tot. Dar vezi tu, nu ai făcut lucru ăsta. Și mai mult, nu poți să faci lucru ăsta. Pentru că dacă l-ai face aș înțelege că nu mă mai iubești…
– Te mai suporți? Crezi că ești singurul bărbat de pe pământ?
– Bla, bla, bla… mi-ai mai spus lucru ăsta! Îți amintești? Era acel moment când m-am pus în fața ta și te-am rugat să nu ieși pe acea ușă. Dar tu ai ieșit. Ți-am mai spus atunci că ai să pierzi și nu ai vrut să mă crezi.
– Idiotule! Tu chiar refuzi să vezi?
– Să văd ce? Că mimezi o fericire? Că îți este dor de un om care mereu a știu să-ți aducă zâmbetul pe buze?
– Da mă! Îmi este dor de tine! Acum ești fericit? Ai auzit și lucru ăsta din gura mea.
– De ce îți mai este dor?
– … de diminețile astea cu tine. De sinceritatea ta, de vocea asta ce îmi răsună mereu în creier. De locurile alea cu tine. De momentele alea când mă trezeam pe la cinci dimineața că nu te mai simțeam prin pat și te găseam pe un scaun. Mă priveai cum dorm. De îngerul ăla păzitor din tine ce mereu voia să mă protejeze de toate căcaturile astea din lume. De ideile tale ce uneori erau atât de „crețe” încât rădeam ca prosta singură zile în șir. De momentele alea când mă prindeai de mână pe stradă și mă țineai strâns ca nu cumva cineva să mă poată fura de lângă tine. Doamne… și mai sunt atât de multe lucruri de care îmi este dor!
– Ce ai vrea să îți spun? Timpul a trecut peste noi și noi prin el. Acum eu sunt cu altcineva. E pentru prima dată când simt că sunt fericit. După ce povestea noastră a luat sfârșit eu am suferit. E adevărat că sufeream și înainte să te cunosc pe tine. Eram mindfuck! Și nu mă înțelege greșit. Tu nu ai fost un pansament. Tu m-ai învățat să zâmbesc atunci când nici măcar cuvintele nu mi le mai găseam. Îți datoram măcar atât. Să-ți spun lucru ăsta. Și îți mulțumesc! Pentru tot. Ești o femeie extraordinară, însă nu ești jumătatea mea. Iar eu nu sunt jumătatea ta.
– Priveam zilele trecute prin albumul foto primit de la tine. Eram frumoși împreună!
– Încă suntem frumoși împreună, însă suntem ca două bibelouri. Două chesti ce se pun prin sufragerie și arată bine. Doar atât! Nimic mai mult.
– De ce îmi spui lucrurile astea? Nu înțelegi că mă faci să plâng?
– E timpul să crești! Ai văzut lumea, ai vazut oameni de toate felurile, până și la mine în inimă ai ajuns, dar locul tău nu e aici!
– Ascultă! Locul tău e în altă parte. Cu un altfel de bărbat. Să mă crezi când îți spun lucru ăsta! Dansează mai mult, cântă mai mult, râzi mai mult, bea un pahar de vin bun în fiecare zi, fă dragoste mai mult și sex mai puțin femeie! Zboară acolo unde îți dorește sufletul și mergi mai mult pe jos, zâmbește oamenilor de pe stradă sau din metrou, învață să mănânci singură la masă într-un restaurant aglomerat, sărută-l pe bărbatul ăla care îți place mai des și nu te mai ascunde după aparențe! Și dacă vrei un sfat îți spun doar atât: viața nu trebuie să fie perfectă ca să fie minunată!
//
Ca să lași anumite lucruri să iasă din viața ta nu înseamnă că nu mai poți să te mai gândești din când în când la ele, că trebuie să uiți sau să ignori. Să lași nu înseamnă să câștigi sau să pierzi. Nu e despre mândrie și ego. Nu e nici despre blocarea unor amintiri, sentimente sau momente pe care le-ai trăit. Să lași nu e despre înfrângeri sau câștiguri. E despre acceptare. E despre împăcare cu tine. E despre curajul de a accepta schimbarea din tine, din viața ta. E despre o ușă deschisă cu tine. E despre tot ce ai avut, ce ai și ce o să ai!
Sunt un om realist. Am terminat real-ul în liceu. Am mai făcut și două facultăți ce au la bază matematica. În decursul timpului, am căutat diferite formule matematice ce explică iubirea, nu doar am scris despre ea. Am descoperit formule gen formula lui Dirac din fizică, și care sună cam așa: dacă două sisteme interacționează între ele pentru o anumită perioadă de timp și după devin despărțite, nu mai merge să le descriem ca fiind două sisteme distincte, și într-un mod sau altul se formează un sistem unic; ceea ce se întâmplă unuia îl influențează și pe celalalt chiar dacă este la o distanță de mii de kilometrii sau ani lumină. Sincer, nu am fost de acord că această formulă corespunde iubirii. Pot să fiu de acord cu o formulă ce descrie trecutul și prezentul, însă niciodată viitorul. Și nu pot să fac lucru acesta pentru că viitorul înseamnă un infinit absolut, iar în iubire nimeni nu a trăit veșnic. Anul trecut apărea o știre în care niște cercetători americani au făcut un studiu pe această temă și au emis două formule. Una pentru fiecare sex. Să generalizezi e greu. Să pui toate relațiile de iubire la unison e și mai greu. Sunt prea mulți factori. Tot din acest motiv cred că orice mașină înzestrată cu IA nu o să poată să simtă acest sentiment. Cel mai important aspect pe care cred că îl are dragostea este faptul că are un caracter arbitrar, iar lucru ăsta nu poate să fie preconizat fără eroare.
E important să împărtășim experiente oamenilor. Povestea ta o să se vindece, iar faptul că o împărtășești cu alti oameni o să-i vindece și pe ei. O să le deschidă calea spre cunoaștere. O să le arate drumul spre liniștea sufletească mult căutată! Sunt momente când rămâi fără cuvinte. Rămâi blocat și doar privești. Privești cum toate lucrurile alea la care ieri doar visai, azi chiar se întâmplă în viața ta! Așa arată fericirea! Simplă, cu zâmbete și cu multă dragoste!
Unii pași trebuie să-i faci singur oricât de greu ar părea. Ai să treci prin momente în care realizezi că oricât de încet ai să mergi, nimeni nu o să „alerge” după tine. Ai să întâlnești pe drumul acest oameni care au să-ți promită că au să te iubească o viață întreagă, dar au să te părăsească la primul semn de slăbiciune. Și ai să întâlnești oameni care au să te iubească mult mai tare tocmai pentru că ai acele semne de slăbiciune. „Tu ai devenit orb de când ea ți-a devenit înger!” Nu pot să uit cuvintele astea. Îmi răsună încă în minte. Le-am auzit într-o mănăstire cu ceva timp în urmă. Undeva prin Moldova, acum vreo două luni de zile. Matematica e bună, dar dragostea e o virtute. E o limbă ce trebuie învățată, o piesă ce trebuie fredonată, un pas pe o potecă de munte ce te duce spre un loc extraordinar. E unul dintre lucrurile ce durează.
Și da, oamenii renunță prea ușor. Și nu e o caracteristică individuală. Cineva mă întreba azi care e genul meu de femeie. Cred că e genul meu de femeie e ăla care te iubește indiferent de cum ți-a fost ziua, dar mai ales de cum i-a fost ziua!
Urmăresc haștag-ul #jurnaluluneiiubiripierdute! Așa că dacă pui pe facebook, pe instagram sau pe twitter ceva de pe acest blog, adaugă și acest haștag ca să te găsesc! Multumesc tare mult!
În urmă cu mai bine de un an, o femeie foarte dragă sufletului meu, mi-a spus la o perioadă după ce ne-am despărțit că într-o bună zi o să mă aștepte pe un sezlong, cu un mojito în mână și o să privească cum zac ca un distrus undeva într-un colț, iar în sufletul ei o să simtă cea mai mare bucurie. Ceea ce nu știa acea femeie e în acel moment eu m-am decis ca fiecare zi din viața mea să o transform într-o sărbătoare, dar mai ales să iau oamenii așa cum sunt. Sărbătoarea nu a venit de a doua zi, dar de prin vara anului trecut a început. De ce? Pentru că dacă am putut să iubesc un om greșit atât de mult, cu siguranță că am să pot să iubesc acel om potrivit de zece ori mai mult. Culmea e că eu, încă o țin într-o sărbătoare șu nu am de gând să mă opresc, iar dacă atunci m-au durut acele cuvinte și o perioadă am suferit, acum îmi amintesc doar lucrurile frumoase ce au stat între noi.
Vezi, aici se vede diferența. Între răzbunări și orgolii călcate în picioare. Între vorbe fără acoperire și sentimente uitate pe un raft. Între oameni ce mai au puterea să recunoscă când greșesc și cei ce devin brusc lași. Oamenii nu mai au răbdare cu ei. Nu mai învață să accepte că nu poți schimba trecutul și abandonează. Uită că pentru cei ca mine, abandonul înseamnă doar un alt mod prin care învațăm cum să rămâi drept. Iar momentele alea nervoase ne învață iertarea și compasiunea. Că la nervi spui cuvinte pe care după un timp ți-ai fi dorit să nu le fi rostit.
Fericirea se împarte la doi, dar vine doar din noi. Sunt tot mai puțini oamenii ăia care înțeleg lucru ăsta. Cea mai grea distanţă dintre oameni e neînţelegerea. Dacă am învăța să ne acceptăm aşa cum suntem, dacă am alege să înțelegem şi să ne dăm drumul la timp, cu siguranta că am ajunge mult mai fericiti! După ce ajungi în acel punct nu te mai poți întoarce. Nu îți mai permiți ție să rămâi lângă cineva care e mai jos pe acea scară cu fostul sau fosta. Ai nevoie să crești și o știi și tu și o știu și eu. Nu îți mai permiți oameni ce nu au timp pentru tine. Oameni ce „uită” să îți scrie că poate le mai tastezi tu un rând. Oameni ce zic că au inima întreagă doar ca să se mai îndrăgostească de aparențe ce să le umple golul din inimă. Oamenii mint. Dependenții mint. Și ăia de droguri. Și ăia de alcool. Dar mai ales ăia de iubire! Tu alegi ce vrei. Dar să nu uiți… tu nu alegi ce iubești!
PS: Cum stă treaba cu răzbunarile? Privind din exterior, e greu să înțelegi. Cum stă treaba cu orgoliile? Privind din interior, e greu să explici. Cam așa! Și pentru că azi am mai închis o pagină din carte vieții spun doar atât: „Mi-a zis: cine iubește se întoarce..! I-am răspuns: Nu, cui îi pare rău se-ntoarce, cine iubește… rămâne.”
Dan Necşa 